Recunosc o idee bună când o văd

Ar trebui să mă scuz pentru întrerupere. Am fost în recluziune. Nu mă scuz. Să continuăm.

Sunt câteva zile de când am urmărit discursul lui Luis von Ahn. Am aflat că el era, de fapt, ființa fără chip pe care o aminteam cu tandrețe în gând atunci cand nu știam să completez astea:

.

Ideea din spatele discursului pe care vi-l supun atenției este că de fiecare dată când aruncăm zece secunde pentru a completa o reCaptcha ajutăm, de fapt, la digitalizarea cărților. Este motivul pentru care care completăm (în cazul în care completăm o reCaptcha) două cuvinte, nu unul – primul este recunoscut prin OCR, pe celălalt îl recunoaștem noi. Dar în baza acestei nobile activități, Luis von Ahn a venit cu o altă idee de a schimba lumea (bine, bine, nu lumea) care cred că este ușor mai bună decât ideea mea de a inventa aparate de fotografiat care electrocutează hipsteri. Uite cum:

Also sprach Hermann Göring

Ignorăm despoții trecutului la ordinul celor din prezent. Doar un gând.

Naturally, the common people don’t want war; neither in Russia nor in England nor in America, nor for that matter in Germany. That is understood. But, after all, it is the leaders of the country who determine the policy and it is always a simple matter to drag the people along, whether it is a democracy or a fascist dictatorship or a Parliament or a Communist dictatorship. …voice or no voice, the people can always be brought to the bidding of the leaders. That is easy. All you have to do is to tell them they are being attacked, and denounce the pacifists for lack of patriotism and exposing the country to danger. It works the same way in any country.

[Gilbert, G. (1995). Nuremberg Diary. New York: Da Capo Press. pp. 278–279.]

Of language

Pentru cei interesați de limbaj,

 

Permiteți-mi să vă supun atenției acest fragment de discurs despre limbaj.

Este discursul lui Stephen Fry și îl puteți savura, în variantă completă, aici.

Prefață

Am avut plăcerea de a-mi abandona blogul în urmă cu aproape doi ani. Asta nu înseamnă că am încetat să scriu. Mi-am făcut obiceiul îndoielnic de a scrie cuvinte, fragmente, fraze și paragrafe pe tot felul de fițuici. Idei – unele plauzibile, altele eșuate, mi-au cutreierat aproape permanent buzunarele. Revedeam majoritatea acestor hârtiuțe abia dupa ce vizitau mașina de spălat – cand deveneau obiecte neidentificate în buzunarul meu. Știi ce neplacut este să găsești un obiect neidentificat în buzunar, da?

Așadar, mi-am abandonat caietul digital. Bun.

Un an, opt luni, nouă zile 18 ore, 45 de minute și câteva secunde de cand mi-am închis blog-ul – așa îmi povestește WordPress-ul -  și nici un text demn de luat în seamă.  Adică dintre toate fițuicile alea nu s-a ales nimic. Nimic finalizat, cel puțin. Am schițat numeroase idei, am structurat o mulțime de povestiri – și nici una nu a vazut lumina zilei.

Știi de ce?

Unii spun că cele mai bune cuvinte sunt cele pe care le scrii doar pentru ochii tăi, pentru că sunt scrise cu suflet, pentru că sunt efuziuni de sinceritate și mai ales pentru că sunt lipsite de egocentrism. Eu spun că ideea asta este o scuză ieftină. Textele scrise doar pentru ochii tăi sunt maculatură. Știi asta, da? Scriitura nu are absolut nici o legatură cu sinceritatea. Aici este vorba despre exhibitionism și ego. Când ești singur în cameră, nu porți mască.

Acum.

Mă întorc. Acesta este un blog personal, dedicat experimentelor, exercițiilor și în ultimul rând, comunicării.

P.S. Comentați în voie, dar aveți în vedere că indecența va fi pedepsită cu insulte elaborate.

Truism

M-am întors.